Canonul literar

Obsesia publicului larg, dar și a unei părți a criticii, pt clasificări. Întărită de instituția premiilor literare, a topurilor pe genuri etc. Toate acestea trimit la noțiunea de canon, foarte discutată în ultimele decenii în contextul multiculturalismului, al globalizării etc. Mutații paradigmatice în studiile literare ce implică și revizuirea canonului.

Canonul se face și desface continuu, în orice epocă (uneori mai lent, alteori în ritm accelerat).

1.                  Canonul ca „memorie selectivă a tradițiilor și idealurilor” (Charles Altieri)

Sensurile conceptului = regulă, măsură; corect; emanat de la o autoritate (sens religios). Prima aplicare la literatură (listă de autori) în 1768. Nu înseamnă că nu funcționa și înainte.

Ideea de normativitate persistă și în uzul literar (deși selecția implică ceva electiv). Canonul biblic e închis, cel literar – nu; de aici, confuzii. Operele clasice tind să fie asimilate canonului.

În perioada clasică (Iluminismul inclusiv), canonul era o listă de nume de autori, nu de titluri de opere. Canonul – funcție educativă, exemplară. După 1800 (Mme de Staël, De l’Allemagne, 1810), înțelegerea canonului se schimbă. Trecere de la epistema clasică la cea modernă (Foucault). Criza reprezentării. Conștiința istoricității. Orizontul de referință devine unul al conștiinței naționale, înlocuind Antichitatea, cultul clasicilor etc.

Sistemul educațional s-a bazat multă vreme pe studiul clasicilor. Ei formau canonul. Afinitate „canon” - „clasic”.

Percepția actuală - canoanele sunt alcătuite din lecturi/ interpretări, nu din texte.

2.

Alastair Fowler – 6 tipuri de canon: potențial (tot ce s-a scris + literatura orală), accesibil (partea din primul tip care e accesibilă la un moment istoric dat), selectiv (antologii, topuri, liste de orice fel), oficial (propus de mediul educațional), personal (al cititorului individual), critic.

Alte tipologii:

-                     Canon local/ minoritar/ regional/ național/ european/ universal/ global...;

-                     Canon estetic/ cultural/ etic (Sorin Alexandrescu);

-                     Canon didactic/ critic etc. (Mircea Martin, A. Fowler)

Probleme ale canonului literaturii universale: e alcătuit din perspectivă occidentală, acordând puțină atenție estului european și altor literaturi ale lumii. V. diverse antologii, tratate recente.

Canon și limbă (greacă, latină, fr., engl., germ...). Canon și imperialism cultural.

3. Cum se formează canonul? Cine face selecția? După ce criterii?

Canonul tradițional/ clasic se întemeia pe valori precum umanismul/ testul timpului etc. Acestea îi furnizau legitimitatea.

Punctul de vedere al „noii istorii” (New Historicism): Construcția canonului nu scapă istoricității. Dimensiunea ideologică a canonului cultural (sanonice sunt legate și de reevaluare genurilor lit. Unele genuri sunt „mai canonice” decât altele, într-o anumită perioadă.

Fluctuații canonice ale genurilor – studii de caz (pastorala, epigrama, chiar și subgenurile romanului: thrillers, westerns, fantasy - mai jos în ierarhie). Gama genurilor nu e niciodată disponibilă în întregime la u-ansi-language: RO;">Criterii de evaluare frecvent folosite pt includerea în canonul didactic (antologii, manuale): funcție morală/ ieanu sau Minulescu. Distincția estetică între poezia minoră/ cea majoră, cu repercusiuni asupra statutului canonic al autorilor.

Revalorizări generice – Eliot și lirica metafizică a lui Donne, Herbert etc.

Revalorizările individuale ale unor critici au succes când sunt în acord cu legile genului și ale gustului public (cultivat): ex. preferința alternativă pt forme literare scurte sau lungi (poemul epic lung în postmodernism, poemul liric scurt în modernism).

Olandezul Marc Verboord (2003) stabilește un set de criterii pt o clasificare ce se vrea riguroasă a scriitorilor în funcție de „prestigiul literar instituțional” și de prestigiul popular (succes la n moment dat. Când scade statutul unui gen, scade și reputația scriitorului care-l cultivă, oricât de înzestrat ar fi. Ex. Topîrceanu sau Minulescu. Distincția estetică între poezia minoră/ cea majoră, cu repercusiuni asupra statutului canonic al autorilor.

Revalorizări generice – Eliot și lirica metafizică a lui Donne, Herbert etc.

Revalorizările individuale ale unor critici au succes când sunt în acord cu legile genului și ale gustului public (cultivat): ex. preferința alternativă pt forme literare scurte sau lungi (poemul epic lung în postmodernt: .5in;"> „Lista lui Manolescu”

4.

Deficiențele unei asemenea clasificări. Lipsa criteriilor academice.

Lista lui Bloom în Canonul occidental

„Lista lui Manolescu”

4.

Canonul nu e ceva fix, stabil, unic, ci un proces continuu de canonizare/ canon formation. Existența unor canoane concurente, în orice moment/ societate.

Anii 60 – deschidere a canonului cam peste tot în Europa și în America de Nord. Interferența politicului (sau doar conștientizarea acestei interferențe).

Nu putem vorbi azi despre un canon estetic stabil al actualității.

John Guillory, Cultural Capital: The Problem of Literary Canon Formation (1993)

Despre „dezbaterea canonică” (extinderea canonului pt a include literaturile minorităților de orice fel; renunțarea la exclusivitatea criteriului estetic) a fost greșit concepută din start. Nu e vorba despre ce autori includem sau nu în canon, ci despre motivele acestei crize. Apel la teoria lui Bourdieu.

Guillory separă discuția despre canon de cea despre multiculturalism și drepturile minorităților.

Canonul reprezintă „capitalul cultural” al mediului academic. Condiții istorice și instituționale care determină/ influențează includerea în canon a unor autori în dauna altora.

Principiul canonului nu poate fi, totuși, subminat de revizuirea acestuia.

Factorul de clasă – mai important decât rasa și genul în dobândirea capitalului cultural. Accesul la educație, la elita culturală etc., apud Bourdieu.

Influența canonică a unor critici/ teoreticieni: T.S. Eliot, Paul De Man etc. Elemente ca discipolatul, charisma personală ș.a. care intervin în acest proces.

Decadența esteticului în raport cu criteriul politic.

Dezbaterea canonică în România după 1989 recuperează terenul bătăliei canonice din anii 60, deja purtată în alte culturi; acolo – revizuire a canonului pe criterii de rasă/ gen/ clasă; aici – criterii politice și morale.

Revizuirea canonului. Franco Moretti, Abatorul literaturii (2000)

„scopul nu este neapărat cel al schimbării canonului – descoperirea unor precursori sau a unor alternative canonice, de pildă – cât o schimbare a modului în care privim istoria literară, fie ea canonică sau necanonică. Nevoia unei noi percepții a câmpului literar ca întreg.”

Canonul cititorilor îl precede adesea pe cel al criticii. Conan Doyle, Cervantes, Defoe, Austen, Balzac, Tolstoi au fost mai întâi recunoscuți de public.