Conceptul de autor

Conceptul de autor

Introducere. Reprezentări ale autorului.

Scriitorul - perceput ca exponent al psihicului colectiv, un ins talentat care „exprimă mai bine ceea ce toţi simt.”

George Călinescu - poeţii doar fac gestul comunicării, fără a spune cu adevărat ceva de interes practic.

Egoismul creaţiei. Public/egali.

Natura vocației literare - Gabriel García Márquez , A trăi pentru a-ți povesti viața, 2002.

Etimologie

lat. auctor, oris= producător, întemeietor; părinte, stăpîn; model, maestru... Sens preponderent juridic şi economic. De la vb. augeo= a spori, a face să crească.

Prima atestare în franceză – la sfîrşitul sec. XII; =cel care produce

Engleza medievală – s-a păstrat în auctor, auction (licitaţie); cel care face să crească.  

Cele două paradigme

Există două paradigme în problema lămuririi procesului de creaţie.

- Platon, dialogul „Ion” (cca 400 î.e.n.)

A inaugurat o direcţie de explicare a creației poetice prin apelul la zona iraţionalului. Creaţia e legată de entuziasm (gr. „stăpînit de zei”). Socrate: talentul aedului Ion de a recita dintr-un anume autor (Homer) e semnul unei puteri divine care-l stăpîneşte. O forţă exterioară individului vorbeşte prin el.

Metafora pietrei de Magnesia, lanţ al comunicării afective (Apollo – muză – poet – rapsod – public). Se intră într-o stare de alt ordin, ne-cotidiană, ne-raţională. Poetul devine astfel „o făptură uşoară, înaripată şi sacră”.

Inspiraţia artistului - o formă de manie divină, din aceeaşi familie cu profeţia.

- Poe, eseul „Filozofia compoziţiei” (1848)

Reprezentativ pentru cealaltă direcţie, aristotelică/ raţională. Accent pe meşteşug, latura tehnică. Poemul este construit pas cu pas, cu rigoarea şi precizia unei probleme de matematică (v. şi Ion Barbu, Paul Valéry). Analiza poemului Corbul (The Raven), care dezvăluie etapele creaţiei.

Enunţă nişte cerinţe de ordin formal (refrenul trebuie să fie sonor) şi de conţinut; apoi alegerea temei, melancolic-erotică: moartea iubitei. Preocuparea pentru efect. Dar: refrenul „nevermore”  a fost primul cuvînt care i-a venit în minte.

Presupune un contact nemijlocit al artistului cu o instanţă superioară (muze/ zei/ Dumnezeu), care îi dictează opera. Importanţa inspiratiei - supralicitată de teoriile romantice, postromantice şi religioase asupra creaţiei artistice. Psihologia artei a văzut în inspirație momentul cel mai dificil de înţeles al creaţiei, analizabil doar făcînd apel la mărturisirile artiştilor înşişi.

În momentul inspiratiei, artiştii se identifică cu o viziune apărută spontan şi care pare să li se impună din exterior cu o forţă irepresibilă, uneori chiar împotriva propriei voinţe. De aceea, artistul este convins a fi mediumul unor puteri transpersonale ori divine.

Ea cunoaşte deseori aspecte violente, stări de ameţeală, beţie, frenezie afectivă, entuziasm şi exaltare. E descrisă metaforic drept lovitura năpraznică a unui fulger, erupţia unui vulcan sau străfulgerarea orbitoare a soarelui (Fr. Nietzsche: gândirea vine dintr-o dată, ca un fulger.) Proces inconştient.

Ideea romantica de autor.

În Romantism se pune problema autorului ca personalitate creatoare (în estetica mimetică a Clasicismului: conformarea la model, nu originalitatea).

Wordsworth – poemul ca „revărsare spontană de sentimente puternice”.

Personalismul romantic. Opera văzută ca expresie a unei personalităţi distincte, originale. Se face o legătură între produsul spiritual și spiritul de la originea acestuia.

Sinceritatea – alt criteriu de valorizare (pe lîngă cel al originalităţii).

Coleridge - poemul ca „autorevelaţie mascată” a autorului.

Geniul

Geniul = iniţial, zeitate care veghează asupra unui loc/persoană; principiul călăuzitor al unei epoci/naţiuni (v. Chateaubriand, Geniul creştinismului). În Romantism termenul a căpătat sensul de azi (accent pe dimensiunea înnăscută, naturală, nu dobîndită prin educaţie).

Tudor Vianu, „Istoria ideii de geniu”:  urmărită din Antichitate (genius, daimon...) pînă la teoriile Romanticilor germani (Jean Paul Richter: geniul reprezintă „integrarea cea mai completă a tuturor puterilor spirituale capabile să răsfrîngă totalitatea lumii”; Fr. Schlegel: ideal al universalităţii asemănător celui renascentist); Schopenhauer: geniul e caracterizat printr-un exces anormal al inteligenţei, care se pune în serviciul întregii omeniri, nu doar al individului ce o posedă.

G. Călinescu – geniul reprezintă o anomalie faţă de media curentă a omenirii; în realitate este singurul „normal”, sugerînd adică ipoteza unei norme, a unui canon. Oamenii ar trebui să fie inteligenţi ca Platon, sensibili ca Baudelaire, investigatori ca Newton.

În critica literară romantică întîlnim o concepţie similară. Criticul francez Sainte-Beuve (1804-1869), în Portrete literare: interes biografic. Cercetează documente exterioare creaţiei: corespondenţa scriitorului, mărturiile prietenilor, jurnale etc.

Sainte-Beauve

Sainte-Beuve - eseul dedicat lui Corneille: „În privinţa criticii şi a istoriei literare îmi pare că nu există o lectură mai recreativă, mai desfătătoare şi mai rodnică totodată în învăţăminte de toate soiurile, decît biografiile bine întocmite ale oamenilor de seamă”. Deplînge puţinătatea informaţiilor de acest tip despre secolul XVII literar francez: „Literatura şi poezia de pe atunci erau puţin personale”.

3 influenţe trebuie căutate în capodoperă: starea literaturii în momentul debutului autorului, educaţia lui, geniul propriu.

Pozitivism. H. Taine.

Principiul criticii sainte-beuviene (o critică genetică): cauzalitatea autor (omul şi biografia lui) / operă.

H. Taine (1828-1893) îl continuă pe Sainte-Beuve. „Istoria literaturii engleze”. Anii 1860 – apropiere de pozitivism. Conceptul de cauză – raţiunea explicatoare. Istoricul ca naturalist: elaborarea de monografii, cercetarea „faptelor mărunte” şi descoperirea „formulei unui lucru” (pentru opera literară, aceasta ar fi dată de rasa, mediul şi momentul de care este legat autorul)

Ideea modernă de autor

Detasare de romantism. Poezia modernă.

St. Mallarmé –  poetul trebuie să cedeze iniţiativa cuvintelor (accent pe forţa creatoare a limbajului).

A. Rimbaud: „Asist la naşterea gîndirii mele”; „Eu sînt un altul”.

Marcel Proust, Contre Sainte-Beuve, eseu publicat postum, în 1954.

Împotriva metodei biografice a criticului, care căuta adevărata faţă a omului, dincolo de „masca” din operă. Proust: „această metodă ignoră ceea ce o frecventare cît de cît profundă a noastră înşine ne învaţă: că o operă este produsul altui eu decît al aceluia pe care ni-l manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre.”  Distincţie eul exterior / eul profund.

Proust – euri multiple; unitatea conştiinţei se sparge. Prelungeşte într-un fel Romantismul – corespondenţele, magia metaforei...

„De ce, căutîndu-ţi gîndul, personalitatea aşa cum cauţi un obiect pierdut, sfîrşeşti prin a-ţi regăsi propriul tău eu mai curînd decît pe oricare altul?”

1968, R. Barthes, Moartea autorului – în tradiţia lui Mallarmé şi Valéry.

Polemic: „critica mai constă încă, de cele mai multe ori, în a spune că opera lui Baudelaire este eşecul omului Baudelaire, cea a lui Van Gogh - nebunia lui, cea a lui Ceaikovski - viciul său: explicaţia operei este căutată întotdeauna în cel care a produs-o.”

Argument din lingvistică (Emile Benveniste): „din punct de vedere lingvistic, autorul nu e niciodată nimic mai mult decît cel care scrie, la fel cum eu nu este altceva decît cel care spune eu: limbajul cunoaşte un “subiect”, nu o “persoană”.”

Barthes despre intertextualitate – depășire a ideii romantice despre creație ca fenomen original.

Consecinţa desacralizării autorului – interesul pentru latura receptivă, pentru cititor.

Critică a ideologiei burgheze (autorul – construct burghez).

Subiectul e o combinaţie fină de elemente disparate: biografice, istorice, sociologice, nevrotice, corporale.  

Alt text-cheie pentru înţelegerea recentă a conceptului de autor: 1969, Michel Foucault, Ce este un autor? – despre anonimatul textelor.

„A fost o vreme cînd texte pe care astăzi le numim „literare” (naraţiuni, poveşti, poeme epice, tragedii, comedii) erau primite, puse în circulaţie şi valorizate fără să fie pusă problema autorului lor; anonimatul nu tulbura pe nimeni, întrucît vechimea, reală sau presupusă, reprezenta o garanţie suficientă a statutului lor.”

Autorul e de fapt un construct al cititorilor şi criticii (funcţia-autor). Set de prejudecăţi care modifică datele individului real ca să li se conformeze şi să semene cu literatura lui. Cerinţe diferite: „Nu construim un „autor de filozofie” la fel ca pe un „poet”.”

Sînt mai mulţi indivizi care spun „eu” într-un text (autorul „real”, empiric; cel construit de text; naratorul; protagonistul acţiunii). Referinţă multiplă a acestui pronume.

Naratologie

Școala americană New Criticism: intentional fallacy sau „personal heresy” – C.S. Lewis, 1934.

Studiile contemporane de naratologie consacră această tendinţă; folosirea în continuare a termenului de „autor” e înşelătoare, pentru că de astă dată se vorbeşte despre un autor model/virtual/ideal, nu de cel empiric – lăsat deoparte.

Psihocritica, critica psihanalitică nu renunţă însă la explicația operei prin autorul ei.

Autorul ca proprietar al textului

Proces paralel - reglementarea modernă a proprietăţii asupra scrisului. Copyright-ul. Pînă la jumătatea sec. XVI nu exista protecţie împotriva plagiatului.

Din 1709 datează prima lege englezească a copyright-ului.

Legea din 1956 stabileşte valabilitatea copyright-ului pe parcursul vieţii autorului şi încă 50 de ani după moarte.