Curentul literar

Curentul literar. Perspectiva istorică şi cea tipologică

Termen ce ţine de domeniul istoriei literare, care îl foloseşte automat, fără o analiză riguroasă. Domneşte multă confuzie, circulă denumiri din registre diferite (la Călinescu, în Istorie: „literatura de ev mediu întîrziat”, „antibonjuriştii”, „poezia oficială”, „epoca domnitorului Carol”, „marii prozatori”, „Literatorul”, „tendinţa naţională”, „ortodoxiştii” etc.). Curentul, perioada, epoca nu sunt clar delimitate şi definite. Englezii le numesc „period terms”, ceea ce denotă o accepţie strict istorică.

Sarcina de a defini conceptul de curent literar revine în acest caz teoriei literare.

Încercare de def.: curentul = manifestare colectivă, relativ unitară la nivelul convingerilor estetice (cf. Adrian Marino), ai cărei membri au afinităţi tematice şi stilistice şi întreţin legături sociale (reviste, cenacluri, saloane, conferinţe); caracter finalist, de a impune o „nouă direcţie” în literatură, noi idei şi forme literare; caracter conştient, vizibil în elaborarea unei ideologii; caracter polemic, cu predecesorii imediaţi (romantismul în raport cu clasicismul sau parnasianismul faţă de romantism). Revendică nişte precursori mai îndepărtaţi pentru a se legitima în sfera literară.

Curentul este de fapt o combinaţie de elemente eteroclite (ideologice, politice, filosofice, estetice, poetice şi stilistice). Presupune o acţiune pe mai multe planuri. Există un romantism filosofic, politic, literar (tematic, stilistic), la nivelul comportamentelor şi mentalităţilor sociale etc.

Cel mai adesea, conceptul de curent e legat de cronologie (un anume interval istoric) şi de un anume spaţiu (naţional/ transnaţional). Termenul ca atare evocă ideea de curgere în timp.

Totodată, „curent” e un termen din electro-magnetică. O analiză a mişcărilor literare care are afinităţi cu această semnificaţie întreprinde sociologul francez Pierre Bourdieu în Regulile artei. Aici este descrisă structura câmpului literar francez la sfârşitul sec. al XIX-lea, văzut ca un sistem de linii de forţă după care se grupează agenţii - scriitorii, şcolile literare, chiar genurile şi speciile. Fenomenul se pretează analizei sociologice întrucât e vorba de funcţionarea unui grup, cu o strategie comună de impunere pe piaţa culturală. Poziţiile în această structură sunt ocupate de avangarda consacrată, de boemă, scriitorii comerciali etc. Esenţial pt această perspectivă este caracterul dinamic al câmpului literar, în continuă regrupare de forţe, alianţe.

S-a observat că particularitatea unui curent nu o dau diferitele elemente componente, trăsături tematice şi stilistice etc., pentru că acestea pot fi regăsite în alte curente literare, ci structura întregului pe care ele îl formează, faptul că la un moment dat acele elemente s-au coagulat într-un anume fel.

Nu trebuie confundate curentele de gândire sau marile mişcări filosofice, religioase, culturale în sens larg (Umanismul, Renaşterea, Reforma, Iluminismul, pozitivismul, antiistorismul etc.) cu metamorfozele stilistice pe care acestea le pregătesc sau cărora le corespund în plan literar (clasicism, romantism, simbolism, curentele de avangardă ale secolului al XX-lea).

Denumirea curentelor

Terminologiile nu coincid, la nivelul artelor şi al ţărilor (de ex., sec. XVII e numit preclasic în muzică). Se folosesc criterii diverse.

Unele denumiri sunt date de urmaşi (ex. barocul).

R. Wellek arată că termenul de baroc a fost folosit sistematic în istoria literară abia pe la 1920, la 3 secole după manifestarea curentului ca atare. Iată aici un decalaj important  între practica artistică şi teorie. Are loc atunci o reaşezare a hărţii stilistice a trecutului literar. Tasso, Shakespeare, poeţii metafizici englezi, Cervantes, Lope de Vega, G. Marino – „trec” la inventarul barocului. Termenul cunoaşte un destin diferit în ţările europene. Nu poate fi strict definit, ca oricare alt curent, dar nu e nici o etichetă lingvistică arbitrară, căci acoperă destul de bine o realitate artistică, situată în linii mari de la sf. sec. XVI până la mijlocul sec. XVIII.

Wellek analizează în aceeaşi manieră şi alţi termeni ce desemnează curente literare (romantism, clasicism, realism, simbolism), de la etimologie, origini, până la uzul critic şi teoretic.

Curent şi etnicitate

Există tendinţa de a trata global un curent transnaţional (romantismul), când de fapt acesta cunoaşte variante naţionale destul de specifice (v. pentru critica acestei concepţii Wellek, mai nou Nemoianu).

Apoi, e răspândită o prejudecată a unităţii naţionale: Franţa e clasică, Germania romantică, Spania barocă etc. Simplificare a realităţii.

Totuşi, e adevărat că literaţii francezi au înclinaţia (de tip clasic) de a intelectualiza/ raţionaliza actul artistic, cum notează comparatistul Ph. van Tieghem (Marile doctrine literare în Franţa). Multe dintre curente apar aici, prea puţine se importă.

Alţi termeni periodizanţi

Pe lângă „curent”, mai circulă şi termenii de „epocă” sau „perioadă” literară, care sunt vagi, dar au intrat în uz şi e greu să renunţăm la ei. E de preferat să păstrăm totuşi termenii din sfera literaturii (ex. simbolismul), nu politici sau de altă natură (ex. Epoca Luminilor); să evităm denumiri negative ca anti-realismul; sau pur succesive (pre- şi post-romantism).

Perioada literară cuprinde cam 5 generaţii, fiecare ilustrând un anumit stadiu: de iniţiere a unei tendinţe estetice (avangarda), de conştientizare a acesteia, stadiul maeştrilor/ clasicilor mişcării, stadiul artiştilor care inovează doar în plan stilistic, stadiul decadenţei/ epigonilor.

Epoca: Renaşterea, Umanismul, epoca victoriană, paşoptismul – denumiri inspirate de contextul istoric, de o idee centrală, de o revistă, de o generaţie. Nu are caracter unitar: spre exemplu, la noi, paşoptiştii pot fi raportaţi atât la curentul neoclasic/ iluminist, cât şi la o formă îmblânzită a romantismului.

Şcoala literară (acoperă un segment mai mic): scriitori ce cultivă aceleaşi metode şi tehnici literare. Ex. naturalismul, şcoala de la Tîrgovişte, parnasianismul.

Grupul literar – arie de aplicare şi mai restrânsă (în jurul unor reviste, cenacluri: „Junimea”, „Sburătorul”).

În cadrul unui curent pot exista mai multe „şcoli” ale căror formule stilistice să fie apropiate spiritului epocii respective (a se vedea „şcolile” de avangardă de la începutul secolului XX: futurism, dadaism, suprarealism, imagism ş.a.).

Delimitarea curentelor – dificilă, pur teoretică; ele se intersectează în realitate.

În practică nu există curent literar pur; nici o operă nu întruneşte toate trăsăturile unui curent şi nu poate fi redusă la un singur curent.

O prejudecată şcolară tratează curentele literare încadrându-le strict în timp, de la apariţie până la sfârşit (ex. Romantismul: 1800-1830). Există însă diferenţe mari de la o ţară la alta, iar mentalităţile nu se pot schimba peste noapte. Chiar scriitorii şi criticii se formează tot în vechiul spirit. În aceeaşi epocă descoperim la o analiză mai atentă mai multe curente (pentru sec. XVII: clasicism, baroc, manierism; pentru sec. XIX: romantism, realism, simbolism, naturalism etc.). Curentul luat separat nu e nici el unitar, la nivelul opţiunilor individuale. Acelaşi scriitor manifestă trăsături din mai multe curente (Eminescu, Bacovia, Arghezi), chiar dacă dominantă e una dintre aceste perspective estetice (simbolism pentru Bacovia). Nu există personalităţi „fidele” în chip absolut unui curent.

Curent şi program/ manifest

Ideologia unui curent se poate manifesta explicit (în texte teoretice ca programul şi manifestul) sau implicit (în opere; mai greu de descoperit).

Manifestul apare înainte de dezvoltarea propriu-zisă a curentului; programul - pe parcurs sau aproape de epuizarea acestuia (L’art poetique a lui Boileau – abia la 1674). Manifestul (v. avangardele) e orientat spre viitor, în timp ce programul sintetizează trecutul şi prezentul, conştientizează liniile creaţiei (dna de Staël şi programul romantismului, în 1810).

Textele teoretice sunt de obicei supralicitate; nu au mare circulaţie în epocă.

Alte ex. celebre azi pentru romantism: prefaţa lui V. Hugo la drama Cromwell (1827) sau prefaţa lui Wordsworth la Lyrical Ballads (1800). Avem sentimentul că de atunci s-a impus noul curent. Lucrurile au durat însă mai mult.

Deseori sunt decalaje mari între textul teoretic şi opera literară, chiar dacă aparţin aceluiaşi individ (ex. Zola, Balzac). Uneori conştiinţa teoretică e mai înaintată decât textele (v. Poe - modern în teorie şi romantic în literatură).

Aceste programe au o anumită retorică, sunt scrise pentru a şoca, a surprinde publicul. Ele trebuie raportate la texte, verificând dacă inovaţia e reală.

Experienţa literară a arătat că doar la o privire retroactivă se poate stabili configuraţia generală a unui curent. Sarcina unei descrieri veridice e de competenţa posterităţii.

Curentul literar şi problema valorii

Putem vorbi de două aspecte ale acestei raportări axiologice: valoarea operelor dintr-un anumit curent în relaţie cu acesta, şi curentul respectiv raportat la altele, care îl preced sau succed.

Noțiunea de „curent literar” nu include o perspectivă axiologică. Capodopera depăşește curentul în contextul istoric al căruia apare. Trăsăturile unui anumit curent se observă mai bine în cazul literaturii „de raftul doi” din acea perioadă.

Nu există curente superioare sau inferioare, mai bune sau mai proaste. Ele se succed după o logică complexă a evoluţiei literare. Au loc numeroase reveniri, recuperări ale unor formule aparent uitate (prin „inventarea” precursorilor şi aducerea lor în atenţia publică).

Perspectiva tipologică

Are o mai mare generalitate şi relevanţă decît cea istorică. Sunt sistematizate astfel tipare de creaţie valabile dincolo de epocile istorice.

Dar se pierde diferenţa specifică. Apar confuzii pentru că se foloseşte acelaşi termen (Valéry – „un clasic al modernismului”).

Ex.: romantism „etern” la Sofocle, Dosoftei...

Tudor Vianu, conferinţa „Romantismul ca formă de spirit” (1931) – pledează pentru perspectiva tipologică în definirea curentului literar.

Dă exemplul Romantismului - 2 componente/ accepţii: mişcare istorică fixată în timp şi spaţiu; structură a sufletului omenesc care se poate manifesta cu diferite intensităţi în toate timpurile. Forma romantică a spiritului proiectează lumea în timp şi selectează doar trecutul şi viitorul; se dezvoltă artele succesiunii (muzica, lit.).

Forma clasică a spiritului proiectează lumea în spaţiu; selectează prezentul; închidere, omogenitate, stabilitate; cultivă artele plastice.

Şi criticul elveţian Albert Béguin, în cartea sa Sufletul romantic şi visul, adoptă perspectiva tipologică.

G. Călinescu: „Clasicism, romantism, baroc” (1944) - conferă o accepţie tipologică celor 3 curente; ele sunt privite ca „tipuri universale, desprinse de contingenţele istorice”. Se amestecă în realitate.

Arta asiatică primitivă, arta romanică, gotică – forme ale romantismului.

Arta mediteraneană – este clasică, artă a umanităţii raţionale.

Barocul italian şi spaniol – combinaţie de sugestii, oscilaţie clasicism-romantism. Stil de decadenţă.

În „Sensul clasicismului” (1946), Călinescu îl defineşte ca „mod de a crea durabil şi esenţial”. Marea literatură este, după el, cea de stil clasic. Ce durează în romantism, baroc e de ţinută clasică. Ce înseamnă clasic? Universalitate, ridicare la exemplar. Caracter analitic în proză. Dimensiune morală. Atitudine detaşată, calmă în faţa evenimentelor.

Raţionalismul, exprimarea lapidară, sentenţioasă, sunt etichetate în orice epocă istorică drept clasice, în timp ce sensibilitatea, imaginaţia cu ecouri fantastice, violenţa pasiunilor, situarea personajelor la extreme morale (bun şi rău) sau estetice (frumos şi urît) caracterizează spiritul romantic.

Criza actuală a termenului

Adrian Marino constată această criză. Nu mai e folosit de critica şi istoria literară modernă. A rămas de uz didactic. Motivul – realitatea vie a creaţiei literare se refuză încadrărilor mecanice, de care s-a abuzat în trecut.

S-a recurs de multe ori la criterii extraestetice de delimitare: politice, istorice, sociale...

Cu toate inconvenientele, e un concept care se dovedeşte util dacă e aplicat fără rigiditate.

Supraviețuiește în definirea postmodernismului drept curent/ stil, și a postmodernității ca epocă istorică.