Poezia si limbajul poetic in modernitate

Poezia si limbajul poetic în modernitate

Poezia modernă – fenomen neomogen. Revolutii ale formei/constructiei poetice. Redefiniri ale poeziei. Ex.: poezia tradiţională/clasică// poezia romantică // poezia modernă (radicalizează inovaţia romantică). În postmodernism se schimbă din nou situaţia; redefinire a graniţei dintre limbajul poeziei şi cel al prozei; revalorificare a tradiţiei poetice (modernii, în cultul lor pentru nou, o depăşiseră). V. M. Cărtărescu, Cântul al VII-lea din Levantul.

Teorii ale poeziei moderne

E.A. Poe  - în eseul „Principiul poetic”, Poe caută o definiţie esenţialistă a poeziei, întemeiată pe emoţie.

În modernitate, consideră Poe, poemele lungi, de tipul epopeii, au devenit o contradicţie în termeni. Se caută acum unitatea efectului.

Contestă „erezia Didacticului”.

Face apologia gratuităţii actului poetic – autonomie; argumente de tipul celor kantiene, care se referă la tripartiţia facultăţilor spiritului: intelect (are ca obiect Adevărul), gust (...Frumosul), simţ moral (...Datoria). Accent pus pe „poemul per se (...), acest poem scris doar de dragul poemului”. Noţiunea s-a bucurat de mare succes.

Apropierea condiţiei poeziei de cea a muzicii - influenţă în simbolism. Amândouă tind spre exprimarea Frumuseţii absolute.

Def. poeziei propusă de Poe: „creaţia ritmică a frumuseţii”. Celelalte valori: binele, adevărul sunt subordonate celei estetice.

În concluzie, „Principiul Poetic” este „Aspiraţia umană spre Frumuseţea Absolută” şi se manifestă printr-o „emoţie înălţătoare a Sufletului”.

Direcţia inaugurată de Poe a fost continuată şi impusă de Ch. Baudelaire, pe care H. Friedrich îl consideră poetul modernităţii. Ex. „Albatrosul”, în Florile răului, 1857:

„Adesea, marinarii, spre-a-şi alunga plictisul,

Prind albatroşi, largi păsări pe mările de fum,

Care-nsoţesc alene corăbiile pe-abisul

Amarelor noianuri, lunecătorul drum.

Abia aduşi pe punte, şi regii de azure

Se-arată-a fi deodată stângaci, fără de gând,

Mari aripile-şi lasă — o, albele armure! —

Ca nişte vâsle triste alături atârnând.

Cel călător de ceruri, el, nu de mult, stăpânul

Superb al înălţimii, stă umilit şi-nvins!

O pipă peste pliscu-i îi necăjeşte unul

Maimuţărindu-l, altul, pe cel cu mersul stins.

Poetul e asemeni acestui prinţ de noruri,

De-o seamă cu furtuna, sfidându-i pe arcaşi;

Percepţia criticii

Poezia ca utopie a absolutului, a motivării limbajului – v. Genette, care critică noţiunea de abatere/ tatea goală, magia limbajului, fantezia creativă, descompunere şi deformare, abstracţiune şi arabesc. Una sau alta dintre acestea vor fi dezvoltate de poeţii de după el.

Două mari tendinţe ale liricii sec. XX iniţiate de Rimbaud şi Mallarmé (fantezie, vizionarism vs celebrarea intelectului: v. W. Whitman, F. Garcia Lorca vs. P. Valéry, T.S. Eliot; Arghezi vs. Ion Barbu).

Percepţia criticii

Poezia ca utopie a absolutului, a motivării limbajului – v. Genette, care critică noţiunea de abatere/ deviere de la norma limbajului comun.

Mallarmé – poetul încearcă să refacă unitatea lumii, să redescopere lucruri uitate, să creeze legături. Este ceea ce vor încerca şi simboliştii cu corespondenţele lor vocalice (v. Rimbaud – sonetul „Vocalele”).

Demersul poetic încearcă o remotivare a semnului lingvistic. Tendintă a poeziei de a folosi altfel cuvintele, prin crearea unor contexte care să le deplaseze semnificatia comună. În urma acestui efort, se poate spune că orice poet scrie, de fapt, într-o limbă străină. Limba marilor scriitori nu e un document de limbă comună.

Pe măsură ce creste gradul de constiintă a poeziei (de la romantism la simbolism), apare o disociere radicală între limba poeziei si limba comună (cuvintele tribului, cum le numește Mallarmé). Tot Mallarmé vorbeste despre „uriasa deviere homerică a lbjului” (literatura a fost percepută ca reprezentare a realitătii). Idealul lui - Orfeu (anti-realist).

Se va produce apoi disocierea între lbj poeziei și cel al prozei. V. Paul Verlaine.

Schimbarea caracterului lbjului – încetează să mai fie un instrument/ un material, pt a deveni o fortă.

Criticul elveţian Marcel Raymond analizează aventura poeziei moderne în cartea sa De la Baudelaire la suprarealism (1933).

Elementele a ceea ce el numeşte „mitul modern al poeziei”: sarcina de a realiza contactul omului modern cu iraţionalul; distanţarea de limbajul comun; depăşirea personalismului romantic, ştergerea limitelor eului;  poemul conceput ca obiect autonom, existând pentru sine (fără legătură cu autorul lui); înlăturarea logicii şi a  retorismului.

G. Călinescu a formulat nişte pseudoprecepte poetice în Cursul de poezie (1937). Trădează o sensibilitate oarecum clasică (ironii la adresa avangardelor): necesitatea unei idei poetice (i.e., structură, organizare); hazardul pur, raporturile întâmplătoare între idei sunt ridicole (critică a dadaismului); ritualismul poeziei, caracterul ei ceremonial; diferite grade de ermetism ale poeziei; emoţia ca o condiţie a poeziei (critica onirismului suprarealist); poezia cere un sens; purificarea de conţinut ucide poezia. Admite și unele licenţe: iraţionalitatea, verbalitatea pură; ludicul, gratuitatea; caracterul iniţiatic al poeziei (fondul ei nu e sentimentul). Similarităţi cu atitudinea lui Eliot: „Ne este indiferent dacă pe poet îl doare sau nu sufletul, singurul lucru interesant pentru noi este ca poezia să fie eficientă”.

O tendinţă unificatoare descoperim la romanistul german Hugo Friedrich, care a căutat o structură unitară, coerentă a liricii moderne în cartea sa din 1956.

V. si N. Manolescu - în Metamorfozele poeziei, o istorie a spiritului poetic modern românesc.

Definirea limbajului poetic ca deviere/ abatere, în raport cu 3 sisteme: lbjul uzual (formalistii rusi: înstrăinare, scoatere din rutină, dezautomatizarea perceptiei)/ lbj stiintific/ lbj muzical.

Structuralistul Solomon Marcus se situează în linia lingvistică a formalistilor rusi (Jakobson, Tomasevski). Tomasevski arăta că poemul nu e o succesiune de cuvinte, ci o constructie artistică a materialului verbal. Jakobson: literatura (fctia poetică) definită drept centrare asupra mesajului.

Marcus (1970) discută problema poeziei moderne în termenii unor opoziţii între lbjul ştiințific şi cel poetic: opozitia dintre nivelul raţional/ cel afectiv (efect în poezia modernă: devalorizarea epitetului si a comparatiei pt că numesc „obiectul”, nu îl sugerează, potrivit idealului simbolist); sinonimie infinită / sinonimie absentă; omonimie absentă / omonimie infinită; artificial /natural; traductibil/ netraductibil; transparent/ opac (expresia e chiar semnificația, nu un vehicul al ei); tranzitiv/ reflexiv; logic/ alogic; denotaţie/ conotaţie; rutină/ creaţie...

În poezia modernă, vechiul model al poeziei (pictura) e înlocuit cu muzica. Mallarmé (Muzica si literele, conferintă din 1895): fete alternative îndreptate spre necunoscut. Valéry: simbolismul reprezintă o încercare de a lua înapoi de la muzicieni bunul lor.

Există mai multe aspecte ale muzicii verbale: de la armonia imitativă (mai simplă), la cea mai complexă: „vrăjitoria evocatoare” (Baudelaire).

Noutatea poeziei moderne se vede şi în tipul de metaforă pe care îl impune. U. Eco va analiza, în Limitele interpretării, relaţia între metaforă şi „enciclopedia” modernă (stadiul cunoaşterii/ imaginea despre lume a epocii). Asemănarea nu e evidentă. Metafora poetică nu descoperă o asemănare preexistentă, aşa cum se crede de obicei, ci o construieşttify; text-indent: .5in;"> Americanul Archibald MacLeish,

Alte teme ale poeziei

Tăcerea, nimicul Foi, goale,-n clar de  lampă, de către propriul alb

Ars poetica – ontologia poemului:

„...Un poem trebuie să fie considerat: / Neadevărat // Pentru toată istoria de chin şi amar / Un portal gol şi o frunză de-arţar // Pentru orice iubiri / Ierbi înclinate şi două luciri pe marea pustie - // Un poem nu trebuie să spună nimic / Ci să fie”. Tema nu se tratează explicit. Poemul îşi construieşte obiectele. V. şi „corelativul obiectiv” al lui Eliot.

Alte teme ale poeziei

Tăcerea, nimicul – Mallarmé, fragm. din „Briză marină”:

„Mâhnită-i toată carnea iar cărţile, citite.

Să fug! Să fug aiurea! Sunt păsări fericite

Să zboare între ceruri şi spume neperechi!

Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi

În calea unei inimi care închină mării

O, nopţi! Nici ocrotite, de răul călimării,

Foi, goale,-n clar de  lampă, de către propriul alb

Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb.

Tot am să plec! Fregată,-n tresalt de mari pavoaze,

Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!”

Poezia derizoriului, a cotidianului la Wallace Stevens (Anecdota borcanului)

Comuniune cu lumea, în simplitatea ei – Eugenio Montale, Ţiparul:

„Ţiparul, sirena / mărilor reci, ce părăseşte Baltica / spre a ajunge în mările noastre, / în estuarele şi fluviile noastre (...) / sufletul verde care caută / viaţa în locurile unde numai / seceta şi dezolarea muşcă, / scânteia care spune / totul începe-atunci când totul pare / a se carboniza, trunchi îngropat; (...) / poţi tu / să crezi că nu ţi-e frate?” (Vers alb, liber, minimalist)

Mitificarea tradiţiei poetice şi a diferitelor limbi: Cantos (Ezra Pound). T.S. Eliot, The Waste Land – avalanşă de referinţe culturale, intertextualitate.

Limbajul poeziei moderne

- Preponderenţa expresiilor nominale. Îndepărtare de narativitate.

Ex. Gottfried Benn, Noapte:

„Noapte. Din cer până-n ape / flămânzind. Dernier cri / a tot ce e pustietate. / Absurde categorii.” Ş.a.m.d. Benn (într-o scrisoare): „de scos toate verbele. De comasat totul în jurul unui substantiv.”

- Juxtapunere fără raportare

- „Şi” fără rol copulativ – Saint-John Perse (poemul VI din ciclul Elogii): „Şi alţii, la rândul lor, urcă pe punte / şi eu mă mai rog să nu se întindă pânza... cât de acest felinar, puteţi să-l stingeţi.../ Copilărie, dragostea mea! (...) / Şi acum vă întreb, nu e oare dimineaţa... o uşurinţă a suflării / şi copilăria provocatoare a zilei, gingaşă ca un cântec ce subţiază ochii?”

- Preferinţă pentru poeme scurte: Ezra Pound, Într-o staţie de metrou: „Apariţia acestor chipuri în mulţime; / petale pe o creangă udă, neagră” (haiku)

- Coordonarea concretului cu abstractul în aceeaşi imagine: „scrumul ruşinii” (Saint-John Perse), „zăpada uitării” (Eliot)

- Metafore ireale, halucinante: „fior albastru” (Lorca), „părul tău, verde de umede stele” (Jiménez), „cocleala aştrilor” (Benn)

- Intelectualism: T.S. Eliot

- Incongruenţa titlu/text

- Anterioritatea expresiei fară de sens, la Valéry: „operele frumoase sunt fiice ale formei lor, care se naste înaintea lor”.

Destule excepţii de la linia generală: locul unui tradiţionalist precum Kavafis în peisajul poeziei moderne. Simplitate extremă, care ascunde un rafinament uluitor. Multe poeme sunt glose la autori antici.

 Actualitatea clasicilor, revizitarea lor ilustrează dublul raport al modernităţii cu tradiţia literară (Friedrich): acceptare/ respingere. Poe si Baudelaire au oscilat între aceste două reacţii.