Conceptul de cititor
Noutatea teoriilor receptării
În pofida încercărilor unor specialişti de
a împinge istoria cititorului ca dominantă a unei teorii a literaturii până la Aristotel (conceptele de
hedone şi catharsis) sau Horaţiu (prodesse şi delectare),
cititorul reprezintă de fapt o achiziţie recentă a studiilor literare.
Începând cu anii ’60, cu
acel „implied author (carrying the reader with him)” al lui Wayne Booth (1961),
continuând cu structuraliştii francezi (Genette), cu semiotica lui Iuri Lotman, cu
şcoala germană (H.R. Jauss, 1967), cea italiană (Umberto Eco şi „cititorul model”), „fantoma cititorului se strecoară în
centrul a diverse teorii”, în termenii lui Eco (1990).
Conceptul de lectură
Lectura se defineşte generic ca o modalitate de comunicare
a autorului cu cititorii (tradiţional
înţeleasă unidirecţional; în epoca modernă şi postmodernă implică în mai mare măsură
instanţa cititorului). Condiţia minimală a lecturii este existenţa unui
cod (coduri, mai precis) împărtăşit de autor şi de cititor. Trebuie să ținem seama şi de
diferitele intenţii ale acestor două instanţe.
Cele trei intenţii
Semioticianul italian Umberto Eco
(„Intentio lectoris”, în Limitele interpretării, 1990): 3 forme de interes
în actul lecturii:
1) a urmări intenţia autorului, a încerca
să descoperi, în calitate de cititor, „ce a vrut să spună” în acel text / operă
literară, planurile, impulsurile conştiente şi inconştiente care l-au îndemnat
să scrie etc.; Eco numea aceasta intentio auctoris;
2) a urmări ce spune textul ca atare,
considerat separat atât de autorul său, cât şi de fiecare cititor individual şi de
masa cititorilor luaţi în ansamblu – aşa-numita intentio operis;
3) a ţine cont doar de dorinţele,
scopurile, înclinaţiile cititorului / cititorilor – cu alte cuvinte, de intentio
lectoris.
Lectura ghidată
de „intenţia autorului”: importantă în
contextul esteticii romantice. Va redeveni astfel în epoca postmodernă, când autorul nu se
sfieşte să intervină direct în text, expunând convenţiile literaturii. Curente critice focalizate asupra autorului:
biografismul, istorismul.
Lectura
orientată de „intenţia operei”: teoriile moderne ale textului literar. O abordare imanentă au
practicat metode critice de tipul stilisticii, formalismului,
structuralismului, textualismului.
Lectura
organizată după „intenţia cititorului”: teoriile sociologice
(dar şi impresioniste) ale literaturii.
Tipologia lecturii
Problema lecturii se
pune diferit pentru textul literar şi cel nonliterar (teoretic, ştiinţific,
filozofic, juridic,
publicistic etc.). Prejudecata
că
textul literar este mai accesibil lecturii, întrucât nu necesită cunoştinţe de specialitate, o
atenţie susţinută, un intelect antrenat. Disponibilitatea mai mare a
literaturii, care se oferă unor categorii ample de cititori nu trebuie să ne
înşele. Există texte
literare dificile, „încifrate” chiar, pentru unii sau pentru majoritatea
cititorilor – e vorba mai ales de operele literaturii moderne.
Apoi, chiar şi
operele literare clasice manifestă o inteligibilitate complicată: ele sunt într-adevăr
„deschise” (termenul lui U. Eco)
interpretărilor multiple, permit mai multe chei de lectură şi acomodează mai
multe tipuri de interes din partea cititorilor, dar în acelaşi timp sunt
„opace”: cititorul nu poate fi sigur niciodată că le-a înţeles pe deplin.
Tudor Vianu: cercul autenticilor
cititori ai unui mare poet este de fapt limitat, „prin adâncimea şi adevărul subiectiv al expresiei sale”.
Paul Cornea (Introducere
în teoria lecturii, ed. II, 1998): tipologia cititorului cuprinde şi „lectorul alter-ego” (scriitorul ca
prim cititor al operei sale), „lectorul vizat” (destinatarul unei scrisori, sau
publicul-ţintă, explicitat ca atare, al unei categorii de texte: literatura
pentru copii, de ex.) şi „lectorul înscris” (cititorul ca personaj al cărţii:
Fred Vasilescu – lector al scrisorilor lui Ladima în Patul lui Procust,
sau acel „Dragă cetitorule” interpelat de naratorul din Amintiri din
copilărie).
Interesele cititorului și scopurile lecturii
Potrivit lui W.
Booth, interesele cititorului cultivate de text sunt de 3 tipuri: intelectuale, calitative şi
practice.
Interesele intelectuale (sau cognitive) definesc cu
precădere genuri ca romanul poliţist, povestirea de mistere, romanul filosofic şi de idei
etc.
Interesele calitative includ dorinţa
de finalizare cauzală (aflarea consecinţelor unei întâmplări/acţiuni), aşteptările legate de formele
şi convenţiile literare (care trebuie să se încheie aşa cum au anunţat în
primele pagini / rânduri),
aşteptări legate de natura particulară a operei respective, tonul sau stilul ei
specific. Ele sunt exacerbate de literatura modernă, de romanul psihologic (al
sensibilităţii).
Interesele practice definesc
preocuparea cititorului pentru destinul personajelor, participarea sa afectivă
la evenimentele relatate într-o operă de ficţiune, implicarea sa morală. Caracterizează mai ales
romanul tradiţional (Dickens, Balzac). Intenţia lui Wayne Booth este de a reabilita acest tip de interes,
devalorizat de către teoreticienii literaturii moderne (v. „eroarea afectivă” a Noii
Critici americane, sau ideea „dezumanizării artei” la eseistul spaniol Ortega y Gasset).
Cele trei tipuri se
amestecă în operele de valoare, care nu mizează doar pe o singură coordonată a
interesului lectorului, ci încearcă să-l capteze în mai multe feluri (v.
Shakespeare, Dostoievski). Conceptul de kalokagathia (gr. veche) exprima această unitate a
valorilor.
Se mai pot
identifica şi alte interese care influenţează lectura, de astă dată din
perspectiva cititorului, nu înscrise în text: interesul de posesie materială a
cărţii, lectura privită ca mijloc de parvenire socială, lectura sentimentală /
de identificare, lectura cu scop de informare şi intelectual (a studenţilor, profesorilor), interesul
profesional al interpreţilor literaturii (critici şi istorici literari care
urmăresc repertoriul de idei, filiaţii sau serii de motive dintr-o operă etc.).
Această diversitate se explică prin încorporarea în opera literară a mai multor
tipuri de valori, nu doar cele strict estetice.
Sintetizând: forme ale lecturii: ca
pretext / ca
participare.
Problematica receptării
Opera e deschisă, nici o
lectură nu o epuizează.
Totusi, operele de artă sunt, în momentul
apariţiei lor, mai mult sau mai puţin inteligibile. Aceasta depinde de raportul
între codul operei (setul de principii estetice pe care le
particularizează) şi codul artistic disponibil în conştiinţa
receptorilor/ a epocii.
Receptarea e mereu în urma creaţiei (ex. critica de început a romanticilor
apela la normele clasicismului, de unde neînţelegerea şi respingerea noutăţii).
Alte ex.: Sainte-Beuve i-a
respins pe Flaubert şi Balzac, Gide pe Proust.
Criterii de validare a interpretărilor
Nu toate
interpretările sunt în egală
măsură acceptabile. Criterii de validare a unei interpretări (după Paul Cornea): relevanţa (grila teoretică
trebuie să fie adecvată textului), pertinenţa (supunerea necondiţionată
la stimulii textului, limitarea subiectivităţii), coerenţa
(intrepretarea să „ţină”, să nu fie autocontradictorie), istoricitatea
(orice interpretare e datată, istorică, depinde de epocă, grup social, tradiţie
culturală), intertextualitatea (interpretarea se proiectează pe fundalul
celor precedente, le ia în seamă chiar şi pentru a se distanţa de ele;
contactul imediat, inocent cu opera e rar şi chiar absent în cazul operelor mai
vechi).
Receptarea artei si a literaturii moderne
Ce receptăm întâi, forma sau
conţinutul? Receptare estetică vs. receptare ideatică, intelectuală.
Raportul formă/ conţinut în arta şi
lit. modernă:
Delacroix:
toate subiectele sunt bune prin
meritul artistului.
În arta modernă, subiectul, tema nu au
importanţă. Adevăratul subiect e artistul însuşi. Stilul covârşeşte reprezentarea,
principiul asemănării în pictură. Dispare conformarea la model.
Poezia modernă
– evoluţie similară, spre abstractizare. Scade tot mai mult importanţa a ce
se spune, în favoarea a cum se spune.
Trăim o
perioadă de dictatură a artistului. Opera nu mai e explicită, la nici un nivel.
Arta modernă e
tot mai greu accesibilă; apar, în consecinţă, interpretări
diverse, necoerente. Devine dificilă formularea judecăţii de valoare în aceste
condiţii. Critica modernă
nu mai e preocupată decât în mică
măsură de probleme axiologice.
Efecte majore
ale acestei evoluţii artistice asupra publicului : nu mai înţelege mare lucru, dar vrea în continuarea
să înţeleagă (conţinutul).
Snobismul.
Necesitatea culturii
artistice pentru o receptare mai adecvată. Numai că nu toţi au acces la ea sau
timp/
disponibilitate pentru aşa ceva.
Sociologia lecturii
Sociologia lecturii –
studiază diferenţierea publicului în funcţie de nivel de educaţie, prular. Analiza sa sociologică
are în centru noţiunea de „aparat literar”, care cuprinde trei elemente: producătorul
(atât scriitorul, cât şi editorul), cartea
şi consumatorul (publicul). Dacă aparatul literar e formalizabil
în termeni economici (funcţionaici
sunt:
cine citeşte? cum? de ce?
Robert Escarpit
(Sociologie de la littérature, 1958) distinge două
circuite ale comunicării literare: academic şi popular. Analiza sa sociologică
are în centru noţiunea de „aparat literar”, care cuprinde trei elemente: producătorul
(atât scriitorul, cât şi editorul), cartea
şi consumatorul (publicul). Dacă aparatul literar e formalizabil
în termeni economici (funcţionând după legile pieţei libere sau ale planificării, în economia
socialistă), procesul literar, în schimb, se desfăşoară la nivel
psihologic şi interpretativ, şi se referă la relaţia stabilită între autor şi
cititor prin medierea operei.
Criza lecturii?
Criza lecturii
în epoca noilor media şi a internetului? Întrebare deschisă. Problema s-a pus
în termeni acuţi în România contemporană, după fascinaţia lecturii din anii
comunismului, în lipsa altor distracţii. E un fenomen firesc să scadă interesul
pentru lectură şi în consecinţă tirajele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu