Naratologie

Naratologie

Naratologia este un termen propus de teoreticianul francez de origine bulgară Tz. Todorov, în Poetica – 1969; definit de G. Genette ca studiul mecanismelor povestirii; există 2 naratologii, una tematică (analiză a conţinuturilor narative) şi alta formală (analiză a modului de reprezentare narativă, a discursului narativ).

Vom folosi termenul generic de naraţiune, consacrat teoretic, pentru orice formă a epicului. Este un termen modern; sinonimul lui cu o mai lungă tradiţie şi mai familiar publicului larg – povestirea – prezintă o anumită ambiguitate semantică.

Origini

În Poetica aristotelică, epicul (epopeea) reprezintă unul dintre cele 2 mari genuri literare, alături de dramatic. Platon întrebuinţase termenii de „mimesis” şi „diegesis” pentru discursul literar care lasă faptele şi personajele să se prezinte direct (specific teatrului) şi, respectiv, acela care foloseşte medierea vocii unui povestitor (specific epicului). Unii teoreticieni din sec. XX (ex. Wayne Booth, în anii ’70) vor traduce această dihotomie prin showing vs. telling (a prezenta/ a povesti). Aceasta este o primă formă de delimitare a genului epic, mai degrabă conţinutistică.

Structura naraţiunii

Principala problemă este cea a organizării materialului epic, a prezentării evenimentelor ce constituie intriga într-o formă anume.

Se face astfel distincţia între două „etaje” ale povestirii (din raţiuni metodologice, ele existând de fapt împreună, simultan): ordinea cronologică a evenimentelor (fabula) şi prezentarea acestei ordini (subiectul - sujet). Termenii aparţin Şcolii formale ruse (Tomaşevski, Şklovski, Petrovski ş.a.). Nu trebuie confundaţi cu omonimele lor. Echivalente: mythos/ logos (Aristotel), fr. histoire/ discours (Genette), teoria lit. anglosaxonă - plot/ story, rom. poveste (sau istorie)/ discurs. Ne interesează, în aspectul de fabulă al unei naraţiuni, ce se povesteşte, iar când urmărim latura de subiect, cum se povesteşte. Viktor Şklovski afirma, la începutul secolului XX, că doar discursul interesează din punct de vedere estetic.

Un motiv ar fi acela că istoria/ fabula există şi în afara operei literare narative, independent de limbajul care o transmite (film, teatru, presă). Cititorii obişnuiţi reţin tocmai componenta evenimenţială, care era dominantă în romanul tradiţional. Treptat, ponderea intrigii în naraţiunea modernă scade, accentul fiind pus pe experimentele formale, pentru a reveni la modă în postmodernism (ex. romanele lui J. Barth, U. Eco, D. Lodge, M. Tournier).

Raportul fabulă/ subiect (istorie/ discurs) e variabil. Uneori aceeaşi istorie poate fi prezentată de mai multe discursuri diferite, ca în romanul lui W. Faulkner, Zgomotul şi furia (4 asemenea discursuri) – exemplu de povestire repetitivă.

Istoria

Todorov stabilea, în Categoriile naraţiunii literare (1966), 2 componente ale naraţiunii privită ca poveste/ istorie: logica acţiunilor şi raporturile dintre personaje. Începutul a fost făcut de Vladimir Propp în Morfologia basmului (1928), unde a inventariat principalele situaţii-tipice, numite de el „funcţii” (39 la număr) ale basmului. Claude Bremond a privit structura povestirii ca pe o suită de micronaraţiuni, de ex. proiectul, pretenţia, contractul, pericolul, înşelătoria. Mai uşor de studiat în cazul naraţiunilor alcătuite după „reţetă”, de tip mit, basm (Harap-Alb), literatură de consum. În ceea ce priveşte relaţiile dintre personaje, ar exista 3 tipuri fundamentale: dorinţă (exprimată prin predicatele a iubi/ a urî), comunicare (a se confesa/ a divulga un secret), participare (a ajuta/ a se opune).

Discursul

Câteva procedee de construcţie narativă: scena/ rezumatul (showing/telling la Booth) sau prezentare/ povestire la Todorov, după cum nararea este încredinţată direct personajelor sau naratorului. Ambele - greu de găsit în stare pură.

De regulă, există mai multe modalităţi narative (în termenii lui Todorov) în acelaşi text, dintre care una e predominantă. Ex. pentru naraţiune scenică: Dl. Goe sau Vizită...// narațiune rezumativă: Proces-verbal (Caragiale); sau tehnica lui J.-P. Sartre („realism durativ”), faţă de cea a lui Henry Fielding (rezumatele din Tom Jones – prezintă ce s-a întâmplat „între timp” cu un personaj sau altul).

Temporalitatea narativă (raportul între timpul istoriei şi cel al discursului) – fundamentală pentru povestire, credea E.M. Forster. Totuşi, romancierii „fluxului conştiinţei” (V. Woolf) au încercat o abolire a timpului exterior în povestire, înlocuindu-l cu trăirile personajului, care amestecă trecutul, prezentul şi viitorul.

Genette vorbeşte despre componentele acestei temporalităţi: durata, ordinea (analepsă - flashback, prolepsă - anticipare), frecvenţa relatării evenimentelor (o dată/ de mai multe ori; ex. Patul lui Procust).

Alte procedee ce jonglează cu timpul: înlănţuirea, alternanţa, inserţia, punerea în abis.

Ex. Punerea în abis (Şeherezada care începe să spună propria poveste; pericolul reluării de la capăt, la infinit). Înlănţuire (Boccaccio, Decameronul; alături de povestirea cu ramă). Alternanţă (Tolstoi în Război şi pace; Motanul Murr al lui Hoffmann). Inserţie/ povestire cu ramă (Hanu Ancuţei, 1001 de nopţi).

Altă tehnică cu rezultate profitabile – folosirea incipiturilor narative

Incipit care fixează cadrul povestirii (Rebreanu, Ion; tehnica lui Balzac); sau care prezintă direct personajele şi miezul acţiunii: in medias res (Iliada – ştim dinainte totul; plăcerea stă în recunoaştere – estetica identităţiii; Metamorfoza lui Kafka – altă funcţie, cea de înstrăinare. Cere un efort mai mare din partea cititorului).

Alte componente ale povestirii: naraţiunea şi descrierea, analizate de Genette în studiul Frontiere ale povestirii (1969). Descrierea e indispensabilă: ne putem închipui o descriere fără naraţiune, nu şi invers. La Alain Robbe-Grillet, naraţiunea este constituită din descrieri înlănţuite, uşor modificate.

Punctul de vedere, asupra căruia a atras atenţia Henry James, include problematica distanţei, a viziunii (cine vede) şi a vocii (cine vorbeşte).

La Todorov întâlnim categoria aspectului, care vizează relaţia dintre narator şi personaje.

Etimologic, aspect trimite la specto, a privi, şi speculum, oglindă; Todorov delimitează 3 forme ale privirii (şi cunoaşterii) narative, numite „viziuni”:

- viziunea dindărăt: naratorul ştie mai multe decât personajul, îi citeşte scrisorile, îi vede gândurile; formă aristocratică/ totalitară a povestirii; ex.: Ciocoii vechi şi noi, Mara, romanul realist obiectiv în general: Thackeray, Fielding, Dickens, Balzac; dominantă în naraţiunea clasică (cu excepţiile de rigoare – Legăturile primejdioase, Principesa de Clèves);

- viziunea împreună cu: naratorul ştie cât știu personajele (sau unul dintre ele) şi vede prin ochii lor. Viziune tipică naraţiunii moderne, psihologice; formă democratică; poate recurge atât la persoana I, cât şi la a III-a. ex. Proust, În căutarea timpului pierdut; Flaubert, Madame Bovary. Este o formă narativă ieşită din dorinţa unei obiectivități sporite, ceea ce nu exclude existenţa personajelor privilegiate;

- viziunea din afară: naratorul lasă personajele să vorbească şi să acţioneze, nu oferă motivaţii, explicaţii etc. Tehnică similară unei camere de luat vederi care se plimbă aleatoriu (totuşi, montajul scoate la iveală mâna regizorului/ autorului); formă anarhică de guvernare a naraţiunii; ex. Hemingway, Noul Roman Francez.