Genurile literare

 

Scurtă istorie

Poziţie opusă la B. Croce (1901): intuiţia e esenţa artei, iar cunoaşterea intelectuală nu-şi are locul aici; teoria genurilor şi a speciilor nu e altceva decât un „miraj intelectualist”.

E. Lovinescu neagă şi el „mistica” genurilor literare.

Spre deosebire de atitudinea clasică, normativă, epoca modernă nuanţează sistemul ca să poată face loc operei, nu forţează opera să intre în sistem cu orice preţ. Ponderea regulilor scade spre zero.

Chestiuni de terminologie

Apar numeroase confuzii la acest nivel, denumirile sunt folosite aleator: V. Hugo vorbeşte despre „gen” clasic şi romantic (în loc de „curent”). B. Tomaşevski deosebeşte mai multe „genuri” de roman.

Pentru Tz. Todorov (Introducere în literatura fantastică, 1973), există genuri teoretice (ex. fantasticul; cuprinde opere din mai multe genuri istorice) şi genuri istorice (cele cunoscute: liric, epic, dramatic).

N. Frye (Anatomia criticii, 1957): 5 moduri/ stadii în evoluţia literară: mitul (personaje - zei), romanţul (eroi de legendă, basm), mimeticul superior (epopee, tragedie; erou conducător, superior mediei), mimeticul inferior (opere comice şi realiste, personaje/oameni obișnuiți), modul ironic (personajul e inferior cititorului). Treptat, literatura europeană şi-a mutat centrul de greutate către sfârşitul listei.

G. Genette (1986) lansează conceptul de arhigen pentru fiecare din cele 3 mari genuri – care ar fi nişte structuri teoretice, ideal. Tragedia, romanul, poemul sunt numite genuri, iar tragedia burgheză, romanul poliţist, poemul eroic - specii.

- criteriul gnoseologic (inaugurat în Antichitate), care se referă la raportarea creatorului la lume, la relaţia dintre subiect/obiect şi:

- criteriul stilistic, care ţine seama de convenţii, procedee, dimensiunea formală a operei.

Platon operează cu ambele criterii; termenul „diegesis” este definit în relaţie cu atitudinea creatorului faţă de lume. Astfel, modalitatea diegetică (caracteristică genului epic) este descriptivă, narativă; iar în cadrul modalităţii mimetice (tipică pentru genul dramatic), autorul se exprimă prin medierea personajelor. Se păstrează această distincţie şi la Aristotel.

La nivel formal/stilistic, Platon „distribuia” timpurile verbale în diferite genuri (prezentul – sight: 150%; margin: 3pt 0.1in 0.0001pt; text-align: justify; text-indent: 0.5in;"> Criterii de delimitare & definire a genurilor

Criteriul stilistic este operant şi astăzi: v., dein 0.0001pt; text-align: justify; text-indent: 0.5in;"> La G.W.F. Hegel: criteriul gnoseologic, al raportului subincţionează mai ales în poezie; metonimia - principiul contiguităţii, funcţionează mai ales în proză.  Proza lirică încearcă să adapteze sistemul metaforic la cel metonimic.

Tot Jakobson insistă asupra rolului pronumelor personale: în genul epic, predomină pers. a III-a (având funcţie referenţială); în genul liric – pers. I (cu funcţie expresivă), iar în dramatic – pers. a II-a (cu funcţie conativă). Aceste corespondenţe nu se respectă întotdeauna, ele sunt doar orientative, generale şi trebuie verificate prin alte criterii.

 

  lui Roman Jakobson despre metaforă şi metonimie. Metafora utilizează principiul analogiei şi funcţionează mai ales în poezie; metonimia - principiul contiguităţii, funcţionează mai ales în proză.  Proza lirică încearcă să adapteze sistemul metaforic la cel metonimic.

Tot Jakobson insistă asupra rolului pronumelor personale: în genul epic, predomină pers. a III-a (având funcţie referenţială); în genul liric – pers. I (cu funcţie expresivă), iar în dramatic – pers. a II-a (cu funcţie conativă). Aceste corespondenţe nu se respectă întotdeauna, ele sunt doar orientative, generale şi trebuie verificate prin alte criterii.

 

La formaliştii ruşi (ex. B. Tomaşevski), genul este caracterizat printr-un procedeu dominant; nu există criterii fixe de delimitare. Orice delimitare a genurilor e istorică, nu logică (deci nu e universal valabilă). În plus, criteriile după care recunoaştem un gen pot fi de cu totul altă natură decât cele aplicate altui gen (ex. oda – recognoscibilă prin temă; sonetul - prin formă; epopeea ţine de epic, dar e scrisă în versuri – care ar fi „specifice” liricului ş.a.m.d.).

S-a observat că, dacă încercăm să definim genurile plecând de la elemente de conţinut, particularităţile lor tind să se efaseze, iar genurile seamănă între ele. Trebuie, așadar, să ne sprijinim mai ales pe elemente formale de recunoaştere.

Despre specii

În Antichitate: ierarhie a speciilor - specii „înalte” şi „joase” (Aristotel situa tragedia deasupra comediei; în Clasicism, pentru Boileau, un sonet perfect valorează cât un poem lung), la care s-a renunţat în timp. Comparaţiile trebuie făcute în interiorul unui singur gen/specie. Ceea ce contează sunt realizările particulare, nu cultivarea din principiu a unei anumite specii.

Chiar sonetul, poezie cu formă fixă, cunoaşte variante diverse de la o cultură la alta: sonetul petrarchist - formula 4-4-3-3 versuri (Italia, Franţa, România etc.); sonetul englez/ shakespearian - 4-4-4-2 versuri. Care este varianta „mai bună”/„adevărată” ??

Altă problemă: numele operei nu identifică întotdeauna specia căreia îi aparţine (ex.  Comedia umană - roman, iar Divina Comedie - poem).

Criteriul mărimii în definirea speciilor a fost propus de E.A. Poe: poemul ideal trebuie să aibă max. 100 versuri (altfel slăbeşte atenţia şi se epuizează starea poetică); nuvela ar fi un roman mai scurt etc.

O altă perspectivă asupra speciilor priveşte formele mari ca organizare de forme mai mici (ex. romanul care porneşte de la nuvelă sau de la povestire, prin procedee precum înşiruirea, încadramentul etc.).

De observat variaţiile istorice mari ale speciilor (nu sunt foarte multe elemente comune în romane ca Don Quijote, Moş Goriot, Tess, Muntele vrăjit, În căutarea timpului pierdut, Pîlnia şi Stamate etc.).

Tipologia genurilor si speciilor

Dramaticul este cel mai codificat gen; reguli dictate de natura reprezentării scenice. Specii: tragedie, comedie, comedie bufă, vodevil, parodie, dramă – începând din Romantism .

Teatrul contemporan cunoaşte evoluţia rapidă a regiei, scenografiei, elementelor de tehnică a spectacolului.

Liricul: specii diverse ca oda (specie înaltă, cu caracter public, declamativ), satira, epistola, elegia (de la sfârşitul sec. XVIII; tematică intimă), meditaţia, poemul liric, poezii cu formă fixă: sonet, rondel, glossă, madrigal...

Epicul: iniţial, reprezentat de epopee. Tipuri fundamentale moderne: nuvela şi romanul. Forme ale romanului: 1) de aventuri (Dumas-tatăl, Paul Féval); 2) istoric (poate fi combinat cu romanul de aventuri; ex., romanele lui Walter Scott, sau Flaubert - Salammbô); 3) psihologic (Balzac, Stendhal, Proust, Camil Petrescu); 4) satiric şi parodic (Romanul comic de Scarron, Tristram Shandy de Sterne); 5) fantastic/ SF (H.G. Wells, J. Verne); 6) romanul filosofic/ de idei (H. Hesse, Th. Mann); 7) romanul-jurnal etc.

Manifestarea genului în opere

Trăsăturile genului se alcătuiesc pornind de la opere literare concrete. Dar - greu de găsit o operă care să ilustreze un gen pur.  Intervin aspecte ale celorlalte genuri (ex. dialogurile în roman trimit la teatru, descripţia în pastel - la epic ş.a.m.d.). 

Genul se manifestă în opere individuale, dar nu se rezumă la ele, le transcende.

Cum funcţionează opţiunea pentru un anumit gen? Se spune că instinctul creatorului alege un gen în care se exprimă mai bine.

Problema purității genurilor/speciilor

Puritatea genurilor - obsesie pentru clasici (de aceea Shakespeare a fost respins în Europa clasică).

Horaţiu, Arta poetică: opera trebuie construită în jurul unui ax unic, astfel încât să fie coagulată, ordonată; exclude contrariile („tigrii şi mieii nu pot fi eroi ai aceloraşi întâmplări”); „un subiect comic nu poate fi tratat în vers tragic” – reiese că separarea genurilor/ speciilor e justificată prin chiar natura lor.

Altă interdicţie clasică se referă la cele 3 unităţi ale dramaticului (loc/timp/acțiune).  A fost încălcată adesea, chiar şi de către autori clasici.

Modernitatea consacră impuritatea genurilor şi a speciilor: apar combinații precum teatrul liric, poemul dramatic, romanul teatral (la M. Bulgakov). Are loc epicizarea şi/ sau liricizarea teatrului (la A. P. Cehov sau B. Brecht).

Dispari"RO">Genurile cunosc o mai mare stabilitate decât speciile. Unele specii au dispărut complet, altele au fost revitalizate (în postmodernism, de ex., specia epopeii parodice – v. Levantul de M. Cărtărescu).  Luptă pentru existenţă şi în literatură.

Chiar romanul a cunoscut o perioadă de schimbări dramatice: scriitorul francez Alain Robbe-Gstyle="font-family: Times,"Times New Roman",serif; line-height: 150%; margin: 0in 0.1in 0.0001pt; text-align: justify; text-indent: 0.5in;"> Observaţie interesantă (B. Tomaşevski, M. Bahtin): speciile „inferioare” le elimină în timp pe cele înalte, devin canonice în locul lor (ca şi în evoluţia socială:  burghezia vs. aristocraţia). Simptomatică e moartea tragediei, a literaturii înalte în general, şi, în paralel, marele succes al romanului.

Genurile cunosc o mai mare stabilitate decât speciile. Unele specii au dispărut complet, altele au fost revitalizate (în postmodernism, de ex., specia epopeii parodice – v. Levantul de M. Cărtărescu).  Luptă pentru existenţă şi în literatură.

Chiar romanul a cunoscut o perioadă de schimbări dramatice: scriitorul francez Alain Robbe-Grillet, într-un studiu despre noul roman francez (anii ’50 – direcţie căreia îi aparține), vorbeşte despre câteva noţiuni perimate, între care şi „personajul”.

Virgil Ierunca despre acest fenomen de dispariție/ renaştere: „Ce frumos mor şi ce minunat renasc genurile literare! De la Iisus parabolele au aşteptat apariţia lui Kafka. De la La Fontaine fabula a pierit până la Urmuz, când a reapărut fără morală.”

Odată cu noua retorică (anii ’60), s-a manifestat din nou interesul teoriei literare pentru problema genurilor, temă care se demodase în prima jumătate a sec. XX.